Ceața de la 5 dimineața.

Diminețile pe balcon au ceva magic în ele. Mai ales dacă încep la 5:00, cu cafea fierbinte și păturică, șoșoni sau orice altceva îți atenuează tranziția din patul călduros în scaunul rece. N-ar strica și niște cereale sau un mic-dejun fistichiu (astea cu ouă, bacon și guacamole sunt fantastice). N-ar strica nici dacă ar fi cineva acolo să-ți pună toate astea la dispoziție, ar fi chiar perfect.

N-am fost niciodată cea mai punctuală ființă din lume, deși e o abilitate pe care o apreciez enorm în relația cu ceilalți. Ironic, nu? Până când m-am trezit de una singură la ora 5:00 fără alarmă, apă pe față (metodă de trezit pe care o disprețuiesc intens) sau alte răutăți asemenea. Era prima dimineață în Columbia, după un zbor de aproape 20 de ore, când ai fi zis că ar trebui să dorm vreo 24 ca să trec pe celălalt tropic cu ceas interior cu tot. O fi fost entuziasmul, plictisul de atâtea ore de somn în avion, nu știu, dar s-a întâmplat. Mi-am zis eu așa, în naivitatea mea, că uite ce simplu e.

Nu e. Au urmat vreo 2 luni de entuziasm din ăsta tâmp, după care am intrat în rutina birou-casă și n-a mai fost amuzant. Slavă Domnului, nu întârziam la birou, dar făceam un sport al naibii de solicitant alergând ca o apucată spre metro în timp ce oamenii mă priveau ca pe o zăludă alergând pentru viața ei. Într-un fel așa era. Nu mă înțelegeți greșit, mie-mi place să alerg, dar în mod adecvat, cu adidași în picioare și cu kilometri numărați. Eu, care aveam un love-hate relationship cu rutina, am găsit un punct comun în care stăm amândouă la povești fără să ne facem capul calendar. Punctul ăla culminant e dimineața cu noaptea-n cap cu mofturile de mai sus sub nas.

Cinci dimineața sună oribil, chiar trist pentru unii. Și pentru mine suna înainte să-mi iau provocarea asta. Acum mi se pare cea mai frumoasă oră din zi. E exact momentul ăla când se crapă de ziuă și totuși încă e puțin întunecat și rece afară, când străzile sunt goale, iar singurul zgomot e zumzetul prostiilor din capul tău (baftă celor cu conștiința încărcată), fie ele mise en place'ul zilei pe care-l faci mental sau orice altceva. Un fel de feng-shui freudian. Yoga pentru minte.  

Așa că din punctul ăsta de vedere, rutina e chiar mișto. La fel și ora 5 dimineața. Odată găsit sweet spot-ul dintre obiceiuri zilnice, orarul de lucru și atitudine, totul ar trebui să fie în grafic. Graficul ăla ți-l desenezi cu pixul pe hârtie, îl păstrezi în Evernote, whatever, și te ții de el. Cu dinții. Rețeta și-o prepară fiecare, după moft și posibilități. Câștigul a câtorva ore în plus în timpul zilei te face să simți că le-ai făcut pe toate, deși e doar un alt pas spre asta, dar nu poți nega că-ți gâdilă nițel orgoliul, așa-i?



Am scris articolul ăsta după ce am fost întrebată în repetate rânduri "de ce naiba mă trezesc la o oră așa nesimțită" într-o țară magică, minunată, fabuloasă, unde totul e roz și orele de somn sunt lungi. Nu e roz tot timpul iar orele de somn sunt chiar scurte. 


Labels: